|
|
O seara alaturi de stele - roman |
|
| Autor |
Mensaje |
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
 Publicado: 30.12.2006 12:14 Título del mensaje: O seara alaturi de stele - roman |
 |
|
Capitolul 1
Iubirea poate fi inselatoare... te poate amagi uneori daca esti prins in capcana ei... sau iti poate dărui cele mai fericite momente din viata ta, atunci cand simti ca iubirea conduce universul in care traiesti...
La fel credea si ea ; o fata simpla, pentru care iubirea reprezenta totul... totul pana cand a fost amagita de un ideal absurd, care nu avea nici un rost, nici un motiv ca sa existe... pur si simplu... un ideal... Bianca provenea dintr-o familie de artisti ; tatal ei era actor la teatrul din Bucuresti, iar mama ei, cantareata de muzica usoara. Desi avea mari posibilitati in capitala, ea a ales sa locuiasca aproximativ de “prietena” ei cea mai buna: marea. Locuia la Mangalia, intr-o garsoniera din centru; lua lectii de canto in fiecare zi, muzica era a doua ei mare pasiune (prima a fost intotdeauna marea si tot ceea ce reprezinta ea). Tot ce facea era din placere, canta pentru ca ii placea sa cante, se plimba in zilele insorite, pentru ca ii placea soarele, inota, pentru ca ii placea marea; iubea... pentru ca ii placea sa iubeasca. Si totusi viata nu o rasplatea indeajuns...
Era o zi insorita de mai... afara era cald, desi inca nu era vara. Soarele stralucea, incalzea putin cate putin asfaltul pe care se plimbau cateva sute de turisti veniti pentru deschiderea sezonului. Copii erau bucurosi, scoala avea sa se termine in mai putin de o luna, iar plaja era pregatita pentru distractia verii. Pentru Bianca insa era o zi ca oricare alta; lectii de canto de dimineata, plimbare pe faleza cu Dodo (canis-ul primit cadou de la parintii sai), intalnire in oras cu Mihai, iubitul ei. Mihai... era un baiat ca si Bianca, crescut intr-o familie numeroasa, cu inca doi frati, Ciprian si Andrei, parintii sai l-au invatat ce e bine si ce e rau; poate rasfatat excesiv, de vreme ce iubirea nu i-a oferit niciodata sansa sa-si demonstreze calitatile. Refuza orice nu ii convenea, sacrificiul era cuvant necunoscut pentru el, iar relatia sa cu Bianca se baza in principiu pe... prietenie... nu incredere... nu loialitate...nu... nu iubire.
Dupa plimbarea pe faleza cu Dodo, Bianca decide sa-l sune pe Mihai. Scoate mobilul din geanta, formeaza numarul lui si asteapta... suna... nu raspunde... mai formeaza o data... suna...
-Alo?
-Mihai? Buna, sunt Bianca. Iesim azi in oras?
-Iesim, spuse el cu o voce timida. Ii ascundea ceva.
-Esti sigur? Ai o voce ciudata. Bianca era usor speriata, ceva nu era in regula.
-Nu am nimic. Ti se pare. Sigur ca iesim. Vin sa te iau la 17.
-Bine. Te sarut !
-Si eu. Pa !
-Mihai ?
-Da.
Bianca nu stia ce sa faca. Sa ii spuna ? sa nu ii spuna ? pana la urma isi lua inima in dinti si dadu frau liber sentimentelor ce o napadeau cand ii asculta vocea.
-Te iubesc sa stii !
-A. Si eu. Pa !
Cu siguranta era ceva ciudat in legatura cu Mihai. Pentru întâia data in viata ei, Bianca era nesigura pe ceea ce crede. Oare Mihai nu o mai iubeste? Oare dragostea pe care Bianca credea ca ii uneste s-a spulberat? Era ceva care ii nelinistea sufletul. Ceva care era inexplicabil pentru ea. Intalnirea cu el era decisiva; atunci avea sa-si dea seama daca intr-adevar relatia lor avea sens sau... nu...
Se facuse ora 16. Bianca era o fata punctuala, nu-i placea sa intarzie nici macar atunci cand astepta ea pe cineva. Suna la usa. Mihai ajunge la Bianca cu o ora inainte. “Poate e semn bun. Poate vrea sa mai stam in casa pana la 17!” se gandi Bianca cu inocenta in suflet.
-Buna. Am venit mai devreme. Am ceva important de vorbit cu tine, zise cu voce rece Mihai.
-Buna. Ce s-a intamplat ? ma sperii.
-Vreau sa-ti spun sincer, direct, sa nu te ranesc si mai rau.
Deja discursul lui Mihai incepuse rau... ceva nu era bine. Picioarele Biancai se inmuiasera, inima ii statu pe loc... nu mai simtea nimic, decat un val de aer rece care ii batea pe fata, singurul care o mai tine in picioare... singurul care ii mai dadea putere. Vroia neaparat sa afle ce era atat de important.
-Si pentru ca tin la tine... ca la o buna prietena...
Nu... prietena? Biancai ii treceau prin gand mii de intrebari. “Oare am gresit cu ceva daca dupa 12 ani inca ma mai considera... prietena??”. ”Ii trebuie altcineva ca sa se simta implinit?”. “Iubirea s-a stins? Iubirea de la inceput?”
-Trebuie sa-ti spun si ma doare sa o fac in felul acesta. Simt ca te ranesc mult prea mult si nu vreau. Esti o fata buna, meriti lucruri bune, meriti o iubire care sa completeze locul in inima ta. Nu stiu daca sunt in stare sa iti ofer asta. Vreau sa ne despartim.
Acelasi val de aer rece ii loveste fata, doar ca de data aceasta, valul s-a transformat in iceberg. Un urias iceberg s-a izbit de fata ei, de trupul ei. Trunchiul ei nu mai simtea nimic, nu mai reactiona, abia se mai tinea pe picioare. Era adevarat sau visa? “Ce cosmar. Ma uit prea mult la telenovele si Mihai vrea sa ma faca sa inteleg acest lucru. Glumeste acum.” se consola Bianca. Insa in adancul sufletului ei, stia ca nu e vis, nici cosmar, ci era chiar realitate, chiar se intampla. Mihai vroia sa se desparta de ea; o parasea.
-Spune-mi ceva. Te uiti in gol de cand am intrat pe usa si nu stiu ce ai patit. Te simti bine ? vrei un pahar cu apa ? te rog, Bianca, raspunde-mi !
Insa Mihai nu stia ce se intampla in interiorul ei. Era ravasita, nici nu mai auzea ce vorbeste persoana din fata ei, o persoana care nu mai era Mihai, ci un necunoscut, care era nedumerit in ceea ce o priveste. Se uita la el, nu-l recunostea. Vroia sa zica ceva, cuvintele se pierdusera inainte ca Bianca sa rosteasca macar un simplu “bine”. Era greu, era trist. In final, reusi sa zica doar:
-Da, Mihai. Daca ti-am gresit cu ceva, imi pare rau. Sunt de acord cu tine. Ne despartim.
Cum a putut sa spuna asta ? ea, care considera relatia o implinire, credea ca iubirea ei pentru Mihai avea sa dureze toata viata.
-Da. Ai auzit bine. Vreau si eu sa ne despartim, Mihai. Ramanem prieteni, de dragul vremurilor trecute.
-Bine, Bianca. Vorbim mai tarziu. Te pup. Pa !
-Pa, zise Bianca cu o voce stearsa. Pa.
Si Mihai iesi pe usa apartamentului, neuitandu-se in urma. A lasat-o pe Bianca stand pe canapea, cu mainele in poala, uitandu-se la ceas, la cum trec secundele. Momentul se scurge, la fel si iubirea. S-a dus, gata. Singura ei consolare in acel clipă era buna ei prietena, marea.
Dupa 5 minute de reflectat, Bianca s-a ridicat de pe canapea, si cu o usurinta in picioare, s-a indreptat catre usa de iesire. Vroia sa se duca sa se plimbe, sa se gandeasca la ce are de facut. Nu vroia sa creada ca viata ei a luat o alta intorsatura, nu vroia sa creada ca iubirea i-a intors, pentru a doua oara, spatele. In ciuda faptului ca era o fata puternica, lovitura asta era prea mult pentru ea.
Bianca iesi in strada si se indrepta catre faleza. Desi era ora 17si era mai, soarele inca batea puternic, umbrele copacilor reflectandu-se pe fata Biancai, pe masura ce inainta. Ajunse pe faleza, unde se aseza langa o statuie. Era locul ei preferat, acolo era singura, nu o deranja nimeni. Se gandea; nici macar ea nu stia la ce. Socul ii trecuse, despartirea de Mihai nu o mai durea atat de rau ca la inceput. Trecuse peste tot. Acum statea si se gandea... Incet incet, oamenii care se plimbau pe plaja se rarira; soarele nu mai ardea atat de tare, vantul incepu sa bata dinspre mare. Se facuse chiar frig. Bianca se uita in jurul ei si tot ce vedea era... nimic... nu vedea nimic... doar nu nor de praf ce se ridica de la sol din cauza rafalelor de vant.
Dupa ce statu acolo o ora, Bianca se hotari sa plece. Se ridica de jos, se sterse de praf si porni la drum. Incotro sa se duca? Soneria telefonului o salva de la a da raspunsul acestei intrebari. Raspunse.
-Alo, Bianca? Ce faci, draga?
-Andreea. Tu esti?
-Dar cine sa fie altcineva? Cine credeai ca e? Haide, iesi in oras?
Iese in oras? O alta intrebare dela care nu o mai salva nimeni:
-Nu stiu. Nu ma simt bine. Cre ca ma duc acas sa ma culc mai devreme.
-Esti nebuna ? e abia ora 18.
-Nu... lasa...nu sunt o companie buna acum. Vorbim maine, cand o sa ma simt mai bine.
-Ma supar, Bianca !
-Bine, Bine. Ne vedem.
Desi nu era sigura ca vrea sa iasa in oras, Bianca era bucuroasa ca a gasit ceva de facut si ca nu va sta sa planga dupa Mihai. Nu merita.
-Bine. Vin la tine la 19 sa plecam in oras bine?
-Da. Pa pa !
-Pa !
Dupa ce inchise telefonul, Bianca se indrepta catre casa. Mergea cu pasi repezi pentru ca era tarziu si nu mai avea timp sa se pregateasca. Insa avea o presimtire... nu stia foarte bine ce e, dar simtea ca ceva avea sa se intample in seara aceea. Desi vroia sa refuze sa iasa in oras, stia ca trebuie sa se duca... Presimtirea avea legatura cu iesirea in oras... In timp ce se pregatea, mainile ii tremurau... Nu mai intelegea nimic... Oare e vreun semn? Oare nu trebuie sa iasa in oras? Sau oare trebuie sa iasa in oras? Din nou soneria o salva de la raspunsuri. Se duse sa raspunda la usa, unde o intalni pe Andreea. Isi lua geanta, verifica daca Dodo are mancare, inchise lumina, iesi din casa si incuie usa. Acum avea sa-si gaseasca raspunsul la toate intrebarile. Raspunsul se afla chiar... in fata blocului.
In continuare - capitolul 2 pe data de 19 ianuarie 2007!
Ultima edición por LaLa el 25.03.2007 10:35; editado 2 veces |
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
   |
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 19.01.2007 22:22 Título del mensaje: |
|
|
Capitolul 2
Pe masura ce cobora scarile, inima ii batea din ce in ce mai tare…un sentiment de neliniste o napadi brusc, nu stia ce se intampla… Ajungand la ultima scara, in fata ii aparu un baiat la vreo 20 de ani, blond, cu ochii verzi care o saluta. Ce vroia baiatul asta? Sau era doar un vis de-al ei? Bianca incepu sa creada ca are halucinatii. Andreea o lua de mana si ii spuse:
-El e Alex, varul meu. Ti-am povestit de el saptamana trecuta, a venit de la Timisoara la mare pentru deschiderea sezonului cald.
Si ce legatura avea Bianca cu el? Nu-l cunostea… Gandul ei era departe… Desi ciudat, se gandea la mare. Nelinistea nu disparu odata cu aparitia lui Alex. Era altceva… Ceva mai puternic, ca si cum ceva ar fi chemat-o undeva; insa nu stia nici ce o cheama si nici unde. Era confuza.
-Eu nu ma simt bine, spuse Bianca. Vreau sa ma plimb putin… singura… daca nu va suparati.
-Dar Bianca! L-am chemat pe Alex ca sa iesiti impreuna. Ce facem?
-Nu…nu…nu…Nu! Lasa-ma! Vorbim mai tarziu!
-Dar… Bianca! Stai! Ce-o fi patit?
Alerga… Vroia sa evadeze din lumea in care traia, sa traiasca intr-o alta dimensiune. Pentru altii putea parea ciudat, insa pentru ea nu…erau gandurile ei, ganduri pe care le avuse dintotdeauna insa abia atunci vulcanul erupse pentru prima data; un vulcan de ganduri ascunse, ganduri care in sfarsit scapasera din inconstient… Ajungand pe plaja, crezu ca linistea marii, sunetul apei aveau sa o linisteasca insa din nou se insela. Era din ce in ce mai nelinistita… Fara sa-si dea seama, ea isi dorea sa fie ca si apa… sa erodeze totul in urma ei, sa simta si ceilalti ce simtea ea, sa lase in urma ei ce ii apartinea. “Ce frumoasa e mare” se gandi Bianca. “Se duce unde vrea si totusi este in acelasi loc intotdeauna… Mi-ar placea sa pot face si eu la fel” Si pentru o secunda, crezu ca dorinta i se implini.
Deodata, pe mare vazu o umbra. Parea silueta unei persoana insa negura de pe mare o impiedica pe Bianca sa distinga ceea ce vede cu adevarta. Era o naluca sau era aievea? Era o halucinatie? Sau chiar era o persoana pe mare? Pe masura ce se apropia, isi dadu seama ca de fapt era o persoana… Insa… Cum reusea sa stea pe mare in picioare? Era o fantoma? Chiar incepu Bianca sa vada fantome?
Persoana de pe mare se apropie din ce in ce mai mult de Bianca. Cand fu suficient de aproape de tarm, Bianca isi dadu seama ca de fapt era un baiat care statea pe o barca ce plutea in deriva. Probabil debitul in aduse la tarmul Marii Negre din Mangalia. Sa fie asta un semn? Nelinistea Biancai trecu… acum nu simtea decat o pace ce o cuprindea din toate partile.
-Buna! auzi Bianca o voce venind dinspre mare. Nu te speria.
-Buna! Nu ma sperii! Nu am de ce. Ce faci aici? intreba Bianca.
-Am plutit in deriva vreo 3 zile si acum se pare ca am ajuns la tarm… dar din pacate nu stiu unde sunt. Imi poti spune tu?
-Da. Ai ajuns la Mangalia, in Romania.
-Stiu ca e Romania. Doar vorbesti romana, ii spuse zambind baiatul.
-Ai dreptate. Tu de unde esti? Si tu vorbesti romana.
-Sunt din Constanta. Am plecat pe mare acum 3 zile, ii spuse baiatul coborand din barca sa. Am plecat acum 3 zile de acasa si am vrut sa vad care imi este drumul. Am vrut sa vad daca ma voi intoarce din nou aici.
-Ce interesant!
Din nou, Bianca simti o liniste cuprinzatoare. Inima ii batea incet, dar ritmic. Erau batai-sincron… dupa una, urma alta, si alta, si alta..si tot asa… Isi lua inima in dinti si pana la uram il intreba pe baiat:
-Nu stiu de ce dar cand vorbesc cu tine simt o liniste apasatoare. O liniste pe care nu o inteleg, e un sentiment extraordinar de ciudat.
-Mi s-a mai spus. De aceea am plecat de acasa. Cu o zi inainte sa plec, am fost cu parintii mei la un doctor, la un psiholog. Au zis ca sunt nebun si ca lumea, cand sta de vorba cu mine, are diferite sentimente. Inca nu am gasit o explicatie logica pentru asta. Sunt considerat un ciudat, stiu.
-Eu nu te consider ciudat! Din contra! Imi face placere sa vorbesc cu tine…
-Alex. Imi poti spune Alex.
-Alex?? intreba ea mirata.
-Da.
Oare Alex, varul Andreei a avut vreo legatura? A fost doar un semn faptul ca l-a È™tiut mai devreme? Inca nu stia de ce vorbeste cu Alex… stia doar ca misterul ce il invaluia o atragea intr-un fel straniu… era ceva atractiv la el si inca nu stia ce anume…
-Vii des aici? o intreba Alex.
-Da… destul de des. Aici, pe plaja, pe malul marii, este locul meu preferat. Aici ma simt cel ami bine… aici simt ca evadez din lumea asta superficiala si plina de prejudecati.
-Ce sentimente. Se vede ca iti place aici.
-Cand mai vii pe aici? Unde te duci acum? intreba mirata Bianca.
-Acum voi pleca din nou pe mare. Nu stiu daca ma voi mai intoarce. Depinde doar de… mare.
-Intr-adevar marea decide destinele nu? zise Bianca cu tristete in voce; avea un aer posomorat.
-Nu te intrista, o consola Alex. Poate o sa ne mai vedem. Depinde doar de… ti-am zis… doar de ea… de mare. Am plecat acum. Am pornit din nou pe acelasi drum. Pa, zise el facandu-i cu mana si urcandu-se in barca pe jumatete distrusa. Ne mai vedem!
-Pa! Alex…
Era doar un strain… acum de ce sentimentul de neliniste reveni? Oare intr-adevar Alex avea puteri supranaturale? Cine era el? Ce importanta avea el de provoca întocmai reactii in sufletul Biancai? Bianca ramase inca jumatate de ora contempland marea. Privea in zare si, desi nu vedea altceva in afara de cateva luminite ale vapoarelor in departare, ei i se oglindea in fata o parte importanta din viata ei; din momentul in care a plecat la facultate si pana in timpul prezent. Daca ii placea ce vede? Nu stia… era confuza; vedea o fata plina de viata prinsa in capcanele lumii; o fata care incerca din rasputeri sa se elibereze de omenirea in care traia. O fata vesela si in acelasi timp trista. O fata napadita de sentimente contradictorii care ii conduceau viata, probabil intr-un mod gresit.
Era tarziu; batuse de 10 minute ora doisprezece si Bianca resimti oboseala; trecuse o zi grea din viata ei; poate o zi decisiva pentru destinul ei, o zi care o schimbase; in bine… Invatase mult de pe uram zilei aceleia. Tot ce vroia era sa se duca la culcare, sa se gandeasca in continuare la ce a fost si la ce va fi; la Bianca de acum un an..si la Bianca din prezent.
Se indrepta spre strada, unde chema un taxi. Desi era tarziu, statia de taxiuri era plina si masinile asteptau parcate pe margine.
-Pe strada Trandafirilor, va rog. Numarul 14, indica ea soferului.
-Am inteles, domnisoara!
Ajungand acasa, plati taximetristului si cobori din masina. In fata blocului erau adunati copii de vreo 14-15 ani, care, si la ora aceea tarzie, inca mai jucau carti.
Bianca urca scarile cu o greutate in picioare care totusi nu ii era straina. Se astepta sa fie obosita, mai ales dupa ziua plina care tocmai trecuse. Dodo nici macar nu o latra cand intra in casa; dormea linistit in culcusul lui din bucatarie. Toata casa rasuna a liniste, numai sufletul Biancai nu era impacat. “In seara asta s-a intamplat ceva important, simt asta” gandi Bianca. “Voi descoperi despre ce este vorba, sunt sigura de asta!” si asa se incheie ziua pentru Bianca: rostind ultimele cuvinte, apoi adormind adânc pana a doua zi, cand o trezi Dodo.
-Stai, Dodo! Stiu ca iti este foame!Imediat iti dau sa mananci, ii zise Bianca cainelui.
Era nerabdator sa manace ca apoi sa fie scos afara. Bianca sa dadu jos din pat si indreptandu-se la bucatarie, sentimentul de neliniste deja recunoscut reveni. Ii dadu de mancare lui Dodo, si apoi se pregati sa plece la orele de canto.
Era o zi obisnuita; soarele stralucea, poate era prea cald pentru luna mai; era o adevarata placere sa te plimbi pe faleza; sa te bucuri de vremea frumoasa.
Ca sa ajunga la orele de canto, Bianca trebuia sa treaca pe langa faleza. “Of ce mi-ar placea sa merg si eu sa stau putin pe plaja” gandi ea. Intr-adevar ceva o chema pe malul marii, insa stia ca trebuie sa mearga drept. Abia seara avea sa se intoarca la locul unde l-a vazut întâia data pe Alex… Dar oare putea astepta ea atata timp fara sa dea atentie chemarii puternice care nu-i dadea liniste?
In continuare -> capitolul 3 pe data de 3 februarie 2007
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 03.02.2007 13:58 Título del mensaje: |
|
|
Capitolul 3
Bianca se indrepta catre facultatea de Muzica cand trecu pe langa faleza. Iarasi, aceeasi neliniste o cuprinse. Vroia sa se duca la mal, stia ca numai asa putea sa-si linisteasca gandurile; ar fi vrut sa-l vada pe Alex insa… cum sa vrea sa vada un necunoscut? Nici macar nu-l cunostea… “Mai bine ma duc putin pe malul marii - ma voi linisti!” gandi Bianca. Insa chiar in dreptul intrarii pe plaja, suna telefonul, iar Bianca se opri sa raspunda.
-Alo! spuse o voce de baiat la telefon. Alo? Domnisoara Bianca Simion? Alo?
Bianca ramase cu telefonul in mana, atrasa de peisajul marin. Nu scotea un cuvant.
-Alo!!! spuse din nou baiatul de la telefon. Domnisoara Simion? Sunteti acolo?
Ca dintr-un vis, Bianca se scoate din somn si auzi ultimele cuvinte ale baiatului.
-Alo! Buna ziua. Bianca Simion la telefon.
-In sfarsit ati raspuns, domnisoara. Astept de jumatate de ora sa-mi raspundeti.
-S-a intamplat ceva? intreba nedumerita Bianca.
-Sunt Andrei Paun. Va sun de la facultatea de Muzica. Astazi, domnul profesor nu va putea veni la ore si v-am sunat sa va anunt sa nu veniti. A suferit un accident si este la spital. Insa este in afara oricarui pericol. Sper sa nu va incurce acest incident.
Bianca din nou ramase fara cuvinte. Nu din cauza domnului profesor. Nelinistea din suflet era din ce in ce mai mare. Si vroia cu indiferent ce pret sa afle ce anume o determina si mai ales… de ce? Ce rost avea nelinistea? Ce legatura avea marea cu ea?
-Domnisoara Simion, iar nu vorbiti?
-Ma scuzati, spuse Bianca, am inteles. Nici o problema. Va multumesc ca m-ati sunat. La revedere.
Acum nu se mai grabea si putea sa se duca la malul marii. Insa telefonul suna din nou. Un numar necunoscut. Nu conta. Isi continua drumul. Suna telefonul. Acelasi numar de telefon. Mai facu un pas catre mal. Telefonul din mana ei suna din nou.
-Ce e jocul asta?! exclama Bianca. Alo!
-Alo?
-Da! Cine e?
-O gluma! spuse in telefon o voce de copil dupa care inchise.
“Ce glume!” Dupa ce inchise si ea telefonul, se uita intamplator la ceas: 12: 20. Statuse in locul acela 20 de minute, incercand sa ajunga la mal; sau cel putin pe plaja. Era prea tarziu si Bianca stia ca avea treaba si in alta parte. Asa ca se intoarse, cu inima indoita ca inca o data isi lasa o parte din suflet la mal. Pentru ea era important sa-si recupereze bucatica din suflet care ii mai lipsea; bucatica linistita. Dar datoriile care o apasau erau mai puternice si astfel isi stabili prioritati.
Plecand de pe plaja, Bianca se indrepta acum cu pasi repezi catre compania de telefonie mobila. Trebuia sa-si plateasca facturile, apoi sa se duca sa aranjeze petrecerea de sambata seara. Era ziua prietenei ei, Madalina; colega Biancai de facultate, Madalina era o fata simpla, nascuta in Constanta si care locuia in prezent in Mangalia, la bunicii ei. Cele doua fete erau cele mai bune prietene, atunci cand venea vorba de facultate dar si de viata personala; Madalina o stiu dintotdeauna pe Bianca, erau femei inca de pe vremea cand erau in clasele primare. Prietenia ce le lega era puternica si pe zi ce trecea, legatura lor era din ce in ce mai puternica. Se considerau surori una pe cealalta.
Ajungand la compania de telefonie, Bianca isi plati factura si, plecand de acolo, se indrepta spre statia de autobuz, de unde urma sa ia autobuzul 30 ca sa ajunga la Madalina. Nici un drum nu i se parea plictisitor; Biancai i placea foarte mult sa iasa din casa, sa vada oameni, fete noi; sa cunoasca diferite locuri. Pentru ea, fiecare drum in oras era ca o excursie, in care cunostea locuri noi. Desi locuia in Mangalia de mai bine de 3 ani si stia fiecare straduta in parte, mereu cand mergea in oras, simtea ca fiecare cladire, fiecare casa, fiecare loc era ceva nou, ceva ce nu mai vazuse pana atunci.
In statie nu trebui sa astepte mult, autobuzul 30 venea frecvent fiind cel mai aglomerat. Se urca in autobuz, isi taxa biletul si apoi astepta sa ajunga la Madalina. In urmatoarea statie in care se opri autobuzul, coborara cateva persoane, apoi urcara altele. Printre cele nou venite in autobuz se afla si un baiat.
In timpul in care intamplator Bianca il vazu, fata amuti. Semana leit cu Alex, baiatul de pe mare. Nestiind ce sa faca, Bianca incerca sa faca in asa fel incat baiatul din autobuz sa o vada, poate o recunostea. Isi scapa geanta pe jos, aproximativ de picioarele baiatului. Acesta se apleca si i-o dadu; ochii lor se intalnira, iar in privirea Biancai aparu o sclipire.
-Buna… spuse Bianca cu o voce timida. Scuze.
-Buna. Poftim geanta, ti-a cazut, ii raspunse baiatul intinzandu-i geanta. Ai grija.
-Multumesc. Scuze dar… ne cunoastem de undeva?
-Nu cred… esti o fata draguta si totusi nu te recunosc; nu cred ca ne-am mai vazut vreodata.
-Ok. Scuze inca o data.
Autobuzul ajunse in statia din fata casei Madalinei. Bianca isi lua ramas-bun de la baiat si, uitand sa il intrebe cum il cheama, cobori din autobuz. Ii facu cu mana, se intoarse si se indrepta spre casa Madalinei. Ajungand in fata portii, Bianca suna la poarta, iar mama Madalinei iesi din casa si o pofti inauntru pe fata. Intalnindu-se cu Madalina, incepu sa ii povesteasca tot ce i se intamplase pe drum, uitand insa ca Madaklna nu stia de misteriosul baiat de pe malul marii.
-Abia astept sa il vad din nou. Poate ma voi linisti atunci.
Madalina nu stia despre ce este vorba insa stia ca e vorba despre un baiat. Se uita la Bianca si ii facu semn sa astepte putin. Se duse in bucatarie, de unde lua un castron cu floricele de porumb si incepand sa manance din ele, deschise televizorul. Ii oferi floricele si Biancai si incepura sa se uite la televizor.
Era ora 13 si bineinteles incepea programul de stiri.
“Stiri locale”, prezenta la televizor. “Azi dimineata, politia marina din Constanta a gasit la tarmul Marii Negre o barca parasita. Aparent, barca ar apartine navei de razboi Dakota 188 insa nimic nu este sigur. Investigand ramasitele barcii, politistii au gasit o sticla ce continea o hartie. Speriati ca ar putea fi o bomba, autoritatile au chemat imediat pirotehnistii care au asigurat locul si bineinteles sticla misterioasa.”
-In ce hal a ajuns tara… Din cauza unei sticle, au ajuns sa cheme pirotehnistii ca e o bomba, spuse cu tristete Bianca.
-Stai, sa vedem ce s-a intamplat mai departe, o opri Madalina.
“Dupa ce s-au asigurat ca sticla nu avea continut explozibil, ibn conditii de maxima siguranta, au scos hartia din sticla de pe barca. Stupefiatai de ceea ce scria pe hartie, au decis sa faca public mesajul, uin speranta ca misterioasa fata va fi gasita sau cel putin va fi recunoscuta. Mesajul era urmatorul, citez: <<Catre>> In final, Politia constanteana a ajuns la concluzia ca de fapt mesajul acesta era o gluma a unor tineri si ca nu poate exista……” Mai departe nu mai putut auzi nimic. Bianca era uimita!
-Ai auzit, Madalina? Alex! mi-a lasat mesaj! Sa ne vedem din nou! Ce sa fac? Draga mea prietena, sfatuieste-ma! Te rog, sunt confuza.
-Bianca! Ce ai? De unde stii ca e pentru tine. Sunt atatea fete cu numele asta in lume, nu numai in Romania. Linisteste-te!
-Dar era pentru mine, Madalina… Si barca… o barca parasita… deci barac lui… oare ce s-a intamplat cu el?
Telefonul Biancai incepu sa sune din nou. “Acelasi numar” spuse in gand Bianca. Cine o fi?
-Alo! Cine e? De ce ma tot suni?
-Bianca? spuse o voce de baiat. Aceeasi voce.
-Da. Ce vrei? Cine esti? enervata, spuse Bianca.
-Mesajul era pentru tine. Nu memora numarul asta de telefon. Dupa ce iti voi spune toate astea, nu va mai fi alocat. Fii foarte atenta! Te-ai uitat la stiri. Du-te acolo. Te astept! si sunetul liniei ocupate intra pe fir.
-Ce inseamna asta? “Te astept?” Era Alex??? Madalina! Era Alex! baiatul acela! Alo? Alo? Mai e cineva? A inchis.
-Linisteste-te. Daca vrei, vin cu tine diseara.
-Mai vedem, si ridicandu-se de pe canapea, Bianca isi lua haina, o saluta pe Madalina si pleca acasa.
In drum spre casa, gandul ii ramase la telefonul ciudat pe care il primise. Oare chiar era Alex sau cineva isi batea joc de ea? Si in plus… daca mesajul din sticla era intr-adevar de la Alex, baiatul acela misterios, si daca barca aceea in care a fost gasita sticla era a lui atunci… el unde era? Bianca stia deosebit de bine ca trebuia sa se duca la intalnire…sau cel putin la presupusa intalnire.
O ora mai tarziu, Bianca ajunse acasa. Ii dadu de mancare lui Dodo, se spala pe maini, isi lua cartea preferata se aseza pe fotoliu si deschise cartea la pagina cu semn. Drept semn de carte, Bianca avea o petala de trandafir rosu uscata; de la Mihai. “Aici erai” se gandi Bianca. “De cand te caut… sa te arunc!” si furioasa, lua petala de trandafir si o arunca la gunoi. Incepu sa citeasca cuvant cu cuvant, rand cu rand, pagina cu pagina, capitol cu capitol… pana cand in jurul orei 10 adormi profund. Nu visa nimic, doar cazu intr-un vis adanc din care n-o destepta nici ceasul la ora 12.
Se facut 12 si 2 minute. Dintr-odata, Bianca auzi niste bubuituri puternice care in sfarsit o trezira. Se uita la ceas si cand vazu ce tarziu este, isi puse mana in cap si iesi afara la balcon. Pe cer descoperi o multime de artificii de diferite culori, care mai de care mai frumoase si mai luminoase. Oare asta era semnul? Semnul ca Alex ajunse la tarm?
Ceva ii atrase atentia in fracÈ›iune stanga, pe cer. Era o stea cazatoare. Se gandi ca este o coincidenta faptul ca artificiile surprinsera chiar aparitia unei stele cazatoare. Insa auzi un glas de baiat din departare… glasul lui Alex. Tipa disperat.
-Nu ai venit! Nu ai venit! Bianca!
“Doamne ce e asta?” se intreba mirata Bianca. “A innebunit?” Sentimentul nelinistii ii aparu din nou. De data asta era mai viguros ca niciodata si ii strafulgera sufletul. Se hotari sa se duca pe plaja, sa puna capat nebuniei in care se vazu prinsa.
Ajungand pe plaja, il gasi pe Alex stand cu fata la mare, asezat pe nisip. Se apropie de el si sfioasa, il intreba:
-Ce s-a intamplat? M-ai chemat aici? de ce?
-Da. Te-am chemat. Vad ca nu ai intarziat.
-Daca ai stii cate lucruri ciudate mi s-au intamplat in ultimul timp, spuse Bianca cu lacrimi in ochi. Nu stiu ce sa mai cred, Alex!
-De ce esti atat de confuza? Incearca sa te linistesti. Ii spuse el fara sa se uite macar o clipa in ochii ei; parca ii evita privirea plina de intrebari.
- De ce ma eviti? Nu te poti uita in ochii mei?
Apoi, cu o privire fulgeratoare, se uita la Bianca.
-Doamne Alex! ce ai patit la ochi? Cine te-a batut?
-Ei m-au batut, spuse el aratand spre mare.
-Ei? Care ei? Eu nu vad pe nimeni, cauta cu privirea Bianca. Nu e nimeni acolo.
-M-au prins la Eforie Sud. Veneam inspre Mangalia. Nu m-au lasat sa trec pe mare. Cica este marea lor. Vezi tu Bianca, oamenii sunt mult prea egoisti ca sa stie sa aprecieze ceea ce au. Un lucru trist, adauga el lasandu-si privirea in jos.
-Dar, Alex… de ce te-au batut?
-Pentru ca nu m-am lasat prins. De aceea m-au batut.
-Si telefoanele, mesajul de pe barca, artificiile… barca… ce inseamna toate astea? Steaua cazatoare…
-Pentru ca ai ajuns la asta, acum ca esti aici, o sa-i explic; si vei intelege….
In continuare: capitolul 4 -> 17 Februarie 2007
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
adynutza_rebelde
Las reglas estan hechas para romperse
Registrado: 19 Nov 2006
Mensajes: 559
Ubicación: Uitata de lume...
|
| Publicado: 22.03.2007 22:28 Título del mensaje: |
|
|
pe cand urmatorul capitol?
|
_________________
[URL=http://www.rbd-por100pre.myforum.ro/-amintiri-sterse-de-timp--vt1395.html] [/URL] |
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 23.03.2007 18:38 Título del mensaje: |
|
|
de terminat...am terminat tot romanu..dar...ptr ca pe net intru la tara iar romanul il am pe calc de la mine de aksa.....tot momentul uit nenorocita aia de discheta! va promit maine veti avea tot finalul!
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 25.03.2007 10:39 Título del mensaje: |
|
|
Capitolul 4
Bianca se uita mirata la Alex asteptand cu nerabdare raspunsul intrebarilor ei. Alex isi indrepta privirea catre mana sa stanga si se uita lung.
-Ai de cand sa-mi spui sau nu? se rasti Bianca nerabdatoare…
-Da… de ce nu ai rabdare?
-Pentru ca m-ai facut curioasa si pentru ca m-am saturat de povestea asta fantastica. Ma simt ca intr-o povestire fabuloasa, cu elemente supranaturale. Spune-mi odata ce se intampla.
-Bine. Gata. Iti voi spune. Priveste aici.
Desfacand pumnul stang, Alex ii arata Biancai palma sa.
-Da. E palma ta…si ce-i cu ea? Vrei sa spui ca ea imi va zice raspunsurile sau ce? Haide spune-mi odata.
-Trebuie sa inveti sa fii rabdatoare Bianca… Nu asa… Trebuie sa stii sa stepti momentul ideal pentru a afla un adevar atat de mare ca cel pe care esti pe cale sa il afli.
-Stii ce, Alex? Aici imi pierd timpul. Eu am plecat.
Si ridicandu-se de pe plaja, se indrepta catre strada principala. Alex o apuca de mana.
-Esti sigura ca asta vrei? Ii spuse el cu un glas trist.
-Da. Daca nu te hotarasti mai rapid sa vorbesti, chiar am plecat.
Si asteptand 2 minute in care ochii lor s-au privit, Bianca isi smuci mana si se intoarse spre drum.
-La revedere, spuse ea cu un glas puternic.
-Tu ai ales, Bianca! Noapte buna!
Ce-o fi vrut sa spuna cu asta? Era prea enigmatic baiatul asta insa tocmai misterul asta ce-l invaluia o atragea tot mai adanc pe Bianca. Era un cerc vicios in care intrase si nu mai putea iesi. Simtea ca-si pierde mintile, nici nu mai stia ce e adevarat si ce nu. Trebuia sa-si revina si ea stia foarte bine asta.
Mergand pe strada in drum spre casa, deodata zari pe partea cealalta a soselei un caine identic cu cel al ei, Dodo.
-Dodo! Dodo! Vino aici!!!
Cainele isi intoarse atentia spre fata, o latra o data si incepu sa alerge in fracÈ›iune opusa. Bianca era ami mult decat sigura ca era Dodo pentru ca ii raspunsese. Insa cum reusise sa iasa din casa? Nu avea cine sa ii dea drumul. Totul era ciudat. Ciudat… Chiar i se pareau lucruri fantastice.
Bianca se hotari sa se duca acasa ca sa vada ce se intamplse cu Dodo. Ajungand in apropierea blocului in care locuia. Girofarurile masinilor de interventii ii atrasesera atentia. Politia, Ambulanta, Pompieri… Erau cu totii acolo.
-Ce s-a intamplat aici? intreba Bianca un politist. Ce s-a intamplat?
-Pai cum, domnisoara nu stiti? Un baiat a fost gasit mort intr-un apartament. Am fost sunati de o vecina care ne-a anuntat de acest incident.
-Cum asa? In ce apartament?
-Apartamentul 7 domnisoara.
Apartamentul 7 ?!?!?! apartamentul Biancai. Ce baiat sa fie? Mort? Bianca alerga repede pe scari pentru a ajunge la apartament. In momentul acela, paramedicii scoteau trupul neinsufletit al baiatului.
-Imi dati voie putin sa il vad? Aici stau eu.
-Sigur. Poate il cunoasteti.
Cand mediul dadu cerasaful la o parte, Bianca lesina. Era el… ALEX! Medicii o stropira cu putina apa pe fata si o intrebara ce s-a intamplat, daca se simte bine. Abia putea vorbi insa gasi putere sa intrebe cum a murit baiatul. Medicii prezenti la locul faptei constatasera ca moartea tanarului baiat era datorat canserului in sange. Leucemie. Dar cu toate astea, mai exista o intrebare ce nu ii dadea pace Biancai. Cum intrase Alex in casa ei si mai ales… de unde stia el ca avea sa moara chiar in seara aceea?
Deodata, Bianca simti din nou nelinistea aceea ciudata in suflet. Ceva o indemna iar sa se duca pe plaja. Indreptandu-se catre usa de iesire a apartamentului, un politist o opri.
-Stiti cumva cine locuieste aici?
-Da. Eu. Ma numesc Bianca. Bianca Davidescu.
-Domnisoara trebuie sa veniti la sectie pentru a da o declaratie. Baiatul acesta il cunoasteti?
Bianca nu stiu ce sa raspunda. Il cunoastea sau nu?
-Pai…
-Domnisoara Davidescu, nu?
-Da.
-Va rugam sa ne spuneti adevarul. Este important.
-Nu. Nu il cunosc. Nu stiu cum a intrat in casa si mai ales nu stiu cum de a murit aici.
-Bina. Va multumim. Atunci vom intreba si vecinii dumneavostra, poate dansii stiu ceva. Linistiti-va, vom rezolva acest caz in cel mai scurt timp posibil.
-Da. Sigur. Sper ca veti termina repede! se gandi Bianca cu o indoiala in ceea ce priveste autoritatile romane.
Terminand conversatia cu politistul, Bianca iesi din apartament si, coborand scarile catre iesirea blocului, o vecina o opreste.
-Maica, imi pare rau pentru ce s-a intamplat. Tineretul din ziua de azi a luat-o razna! Acum se si omoara prin apartamente. Off… daca te-ar vedea parintii tai ce faci.
-Da, doamna. Ma scuzati, spuse Bianca dandu-si ochii peste cap. Ce usor e sa critici atunci cand nu te critica nimeni, nu? Nu am avut nici o legatura cu acel baiat si in plus ma grabesc… nu stiu de ce mai stau de vorba aici pentru ceva ce nu merita. Oricum mintea dumitale e ingusta rau… se vede si chiar mai mult decat atat. Mai bine vezi matale de tancul ala pe care il tii inchis in casa. Plange de zile intregi ca vrea sa iasa. Ce? Mama lui l-a parasit?
-Mai fetito, fii respectuoasa cu cei din jurul tau mai ales ca sunt mult mai in varsta decat tine.
-Tipic adult. Cereti respect cand voi nici nu stiti ce inseamna. Mai bine gasiti-va ceva de lucru si lasati-ma in pace cu problemele mele.
Si grabindu-se spre iesire, Bianca tranti de perete usa blocului.
-Nu stiti voi de probleme, maica? Voi nu aveti asa ceva…continua batrana dupa plecarea Biancai.
Acum Bianca se indrepta spre plaja. Nu era numai nelinistea deja obisnuita pentru ea, ci teama ca nu-l va mai gasi pe Dodo care scapase mai devreme din apartamentul ei.
-Dodo! Dodo! Unde esti? Hai vino la mama! Dodo! Dodo! Cutu cutu cutu!
-Buna!
Sangele Biancai ingheta intr-o secunda. Ce nai… ce insemna asta? Alex statea in fata ei adresandu-i rece un rudimentar “Buna”. Insa Bianca era atat de speriata incat nici nu mai putea vorbi. Simtea cum picioarele i sa inmuiau, mainile ii inghetasera deja iar privirea era goala, neschitand cel mai mic gest.
-Bianca, te-ai speriat?
-Ce cauti aici? zise fata cu glasul tremurand. Ce cauti aici? Nu ai murit? Mai devreme erai…
-Da. Mai devreme. Ai vrut sa intelegi ce se intampla. Nu ai avut rabdare.
-Stai putin. Acum chiar ca nu mai inteleg nimic din ce se intampla.
Alex o lua de mana si o duse pe malul marii. Insa Bianca se sperie si mai mult la atingerea lui Alex – era ca un vant rece si nu simtea nimic. Nu simtea mana lui pe mana ei. Era ciudat. Ajungand pe malul marii, Alex incepu sa-i explice totul pe indelete, astfel ca fata sa inteleaga tot.
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 25.03.2007 10:41 Título del mensaje: |
|
|
Capitolul 5
-Dar cum asa, Alex? Nu am inteles nimic. Ia-o de la capat si explica-mi pe indelete tot… Mai rau m-ai ametit.
-Of, Bianca. E posibil sa nu intelegi niciodata. Dar iti voi explica din nou. Mama mea m-a nascut intr-un satuc in apropierea Constantei. Tata nu m-a vazut niciodata, mi-a spus mama ca a murit inainte sa ma nasc eu. Cu toate astea, nu mi-a lipsit nimic niciodata. Mama a tinut locul tatei, nu s-a recasatorit. A ramas fidela amintirii tatei. Acum un an, mama a murit. Avea 50 de ani, desi nu mai era in floarea varstei, mai putea trai. Insa nu a mai rezistat fara tata si a decis sa i se alature. Nu s-a sinucis, s-a rugat la Dumnezeu sa o ia si pe ea cat mai rapid ca sa fie cu tata. Nu s-a gandit insa ca poate eu mai aveam nevoie de ea si s-a dus. A facut infarct deci a fost o moarte naturala. Am suferit mult dupa ea, gandeste-te, Bianca, ca a fost singura mea ruda.
Bianca ramase inmarmurita la cele povestite de Alex insa nici o clipa nu-si distra atentia catre altceva. Era interesata sa afle si sa inteleaga tot adevarul. In ochii lui Alex lacrimile isi faceau loc.
-Continua, Alex. Poate e mai bine sa te descarci.
-Da. Se spune ca e mai bine sa povesteti cuiva tot ce ti se intampla. Sa continui, bine?
-Da, te rog, spuse Bia.
-La doua luni de la moartea mamei, am avut un vis. Era mama si… tata. Pe el nu il vedeam nu stiam cum arata, stiam doar ca e acolo. Mama imi spunea ca ea, cat timp a mai trait dupa tata, in fiecare seara cu luna plina il visa si ca vorbea cu el. Mi-a spus ca Dumnezeu i-a dat acest dar ca sa poata pastra legatura cu el. Tot in vis mi-a spus ca tata ii spusese cu o luna inainte sa se roage la Dumnezeu ca sa o ia si pe ea, sa fie langa tata. Mama a facut intocmai si uite ca s-a indeplinit. Din acea seara in care am visat-o pe mama, in fiecare noapte cu luna plina, daca stau acasa, o visez. Si vorbesc cu ea. Am fost la medic ca sa-mi spuna daca e ceva cu mine, dra mi-au zis ca sunt sanatos si ca totul e in imaginatia mea. La un moment dat nu mai puteam continua toata asta si am hotarat sa plec pe mare. Am hoinarit zile, luni… pana cand ma oprea politia ca nu am voie sa trec ca e marea lor. Ma luau drept strain. Apoi am ajuns aici unde te-am cunoascut pe tine. In noaptea asta a fost luna plina… si am visat-o iar pe mama chiar daca nu sunt acasa. Mi-a spus sa ma duc la tine acasa, sa ma intind pe pat si sa inchid ochii. Mi-a zis ca vom fi din nou impreuna.
Bianca izbucni in plans. Povestea trista a baiatului o impresiona.
-Continua te rog, spuse ea plina de curaj.
-Am facut intocmai mi-a zis mama. Usa apartamentului tau era deschisa, nu era incuiat. Ti-am gasit cainele, pe Dodo. I-am dat drumul pentru ca lovea cu labele in usa. Vroia afara. M-am dus, m-am intins pe pat si am inchis ochii. Am adormit adânc in 5 secunde. Am vazut-o pe mama si… nu am vazut luminita aceea de care vorbesc toti. Am vazut-o doar pe mama, care m-a luat de mana. Mi-a spus ca sunt prea tanar ca sa mor si ca eu ar trebui sa fiu un inger pazitor al cuiva la care tin. Te-am ales pe tine pentru ca tu m-ai salvat.
-Dar… toata faza de mai devreme… cu artificiile si cu… plaja… miezul noptii… am intarziat… apoi am plecat eu si… ce a fost toata asta?
-Pentru ca era miezul noptii, am vrut sa te chem sa vezi ploaia de stele care a fost mai devreme. Cand am vazut ca intarzii, am aprins artificiile ca sa-ti fac semn sa te uiti pe cer. Insa nu cred ca ai vazut ceva.
-Nu… Si acum tu… ai murit sau… ?
-Doar trupul meu a murit, Bianca. Eu voi fi alaturi de tine in vis si… aici… pe malul marii. Ma poti chema cand vrei tu, cand ai necesitate de mine, voi fi alaturi de tine mereu.
-Si nelinistea? Nelinistea asta ciudata de o simt cateodata… ce e cu ea?
-Atunci cand simti nelinistea, sa stii ca te caut. Si ca te astept pe malul marii… Tu ma poti cauta in stele, voi fi acolo mereu.
Si ridicandu-se de pe nisip, Alex ii facu semna sa se uite in stanga ei. Era Dodo care dadea din coada fericit ca isi gasise stapana. Cand se intoarse, Bianca nu il mai gasi pe Alex. Se uita pe cer, in cautarea sa. O stea parca lumina mai tare decat celelalte si atunci isi dadu seama ca Alex avu dreptate. El era acum printre stele si avea sa vegheze asupra ei mereu. Il lua pe Dodo in brate si, cu lacrimi in ochi insa cu zambetul pe buze, porni incet incet catre casa. Era obosita. O usturau ochii, o dureau picioarele si casca in continuu. Ii era somn dupa ce avusese parte de atatea intamplari. Se uita la ceas. Era ora 2 si jumatate dimineata. Tarziu, insa Bianca era in sfarsit impacata cu ea insasi. Intelesese ca Alex era acum… un inger, o stea.
Se gandi zambind ca asta este cel mai frumos final pentru o seara… alaturi de stele!
FIN
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 25.03.2007 10:43 Título del mensaje: |
|
|
e ceva ciudat aici...am citit tot romanul de la cap la coada si ce credti? desi eu l-am scris am inceput sa plang la final 
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
adynutza_rebelde
Las reglas estan hechas para romperse
Registrado: 19 Nov 2006
Mensajes: 559
Ubicación: Uitata de lume...
|
| Publicado: 25.03.2007 11:47 Título del mensaje: |
|
|
daa, e dragutz, dar e cam scurt. o sa-mi fie dor de bianca si de dodo!!
|
_________________
[URL=http://www.rbd-por100pre.myforum.ro/-amintiri-sterse-de-timp--vt1395.html][/URL] |
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 25.03.2007 11:50 Título del mensaje: |
|
|
eee....:D acum ii ai pe dragos si andreea si urmatoarea web novela va avea ca pers principale.....ANNY SI PONCHO! k pe ei i-am cam uitat in web novele! :)
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
adynutza_rebelde
Las reglas estan hechas para romperse
Registrado: 19 Nov 2006
Mensajes: 559
Ubicación: Uitata de lume...
|
|
| Volver arriba |
|
|
LaLa
PRESIDENTA
Registrado: 07 Oct 2006
Mensajes: 13846
Ubicación: ...no importa cuantas veces te digan q no puedes, xq si vas a poder...
|
| Publicado: 12.09.2007 10:04 Título del mensaje: |
|
|
tema inchisa, wn teminata
|
_________________
I still believe in what's left...
Xo. |
|
| Volver arriba |
|
|
|
|
|
No puede crear mensajes
No puede responder temas
No puede editar sus mensajes
No puede borrar sus mensajes
No puede votar en encuestas
|
|
|
F.A.Q.
Buscar
Lista de Miembros
Grupos de Usuarios
Regístrese
Perfil
Conéctese para revisar sus mensajes
Conectarse
